Cuza a lăsat mănăstirile fără viaţa de lux oferită secole de-a rândul prin danii în sate şi terenuri agricole de voievozii medievali.

Cum a fost lăsată Biserica fără averea fabuloasă la jumătatea secolului XIX. Cuza a lăsat mănăstirile fără viaţa de lux oferită secole de-a rândul prin danii în sate şi terenuri agricole de voievozii medievali.
În anul 1863, la patru ani de la unirea principatelor române, au fost secularizate averile mănăstireşti. A fost una dintre cele mai importante reforme ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi a fost unul dintre paşii necesari ai Principatelor pe cale modernizării. La aceea vreme, pământurile închinate mănăstirilor aduceau un venit de peste 7 milioane de franci, o bună parte din aceşti bani luând calea muntelui Athos

La jumătatea secolului al XIX lea avea loc un moment istoric pentru poporul român. Principatele se uneau într-un singur stat, sub sceptrul aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Noul domn, un copil de boier educat în spiritul modern al Europei Occidentale, era fost revoluţionar paşoptist şi ofiţer cu grad înalt în armata română. Graţie educaţie sale, Cuza şi-a dorit împreună cu intelectualitatea progresistă a vremii, reformarea şi modernizarea societăţii româneşti care se zbătea încă în bezna evului mediu. Una dintre cele mai importante reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza a fost secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Practic, Cuza a lăsat mănăstirile fără viaţa de lux oferită secole de-a rândul prin danii în sate şi terenuri agricole de voievozii medievali. Secularizarea averilor mănăstireşti a pregătit o altă reformă deosebit de importantă pentru modernizarea României, şi anume împroprietărirea ţăranilor.

Lux şi avuţie într-o lume dedicată smereniei şi sufletului

În evul mediu Biserica a jucat un rol deosebit de important în societatea românească, având influenţă atât în domeniul legislativ, educaţional, administrativ dar şi politic. Capul Bisericii era cel care conferea un drept divin domnitorilor prin ungere şi binecuvântare. La rândul lor voievozii, care trebuiau să fie obligatoriu ”buni creştini„, ctitoreau mănăstiri şi biserici şi totodată ofereau danii generoase celor existente. Mai multe decât atât închinau sate şi suprafeţe mari de pământ mănăstirilor de la Muntele Athos dar şi din alte părţi cu importanţă deosebită pentru lumea creştină, mai ales est-europeană. Până în secolul al XIX lea, au fost încercări ale unor domnitori de laicizare a societăţii româneşti, dar fără prea mare succes, Biserica având şi susţinere externă în rândul marilor puteri estice şi balcanice.

În timp numărul danilor şi a terenurilor închinate mănăstirilor a sporit considerabil. S-a ajuns la situaţia ca la jumătatea secolului al XIX lea, Biserica să deţină suprafeţe uriaşe de pământ în Principate. De exemplu, numai în Ţara Românească, numai mănăstirile şi bisericile închinate deţineau peste un milion de pogoane. Împreună cu celelalte mănăstiri şi biserici ajungeau să deţină peste 27 % din suprafaţa arabilă a ţării. În Moldova situaţia era asemănătoare. Aici biserici şi mănăstirile deţineau aproape un sfert din suprafaţa rurală. Pe lângă toate acestea mănăstirile aveau cârciumi, mori şi hanuri, toate aducătoare de venituri consistente. De exemplu în Ţara Românească peste 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri era controlate de bisericile şi mănăstirile închinate. Pământurile şi bunurile mănăstirilor închinate generau un venit de 7 milioane de franci, bani care ieşeau în mare parte din ţară şi erau folosiţi de călugării greci.

O luptă de totul sau nimic

Iniţial, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a încercat să treacă averea mănăstirilor închinate iniţial în proprietatea statului, fără prea multe implicaţii externe. Mai precis, a încercat să le ofere călăugărilor greci o despăgubire importantă. Era vorba de peste 30 de milioane de franci. Evident grecii au refuzat, sperând că vor reuşi să obţină la timp protecţia decisivă a Rusiei şi a Imperiului Otoman. În acel moment însă Kogălniceanu a grăbit discuţiile privind textul legii şi s-a înţeles cu toţi reprezentaţii partidelor politice. Mai mult decât atât pentru a fi evitate acuzele de xenofobie sau rea voinţă, textul legii nu se mai referea doar la confiscarea averilor mănăstirilor închinate ci a tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Principate. Dezbaterea şi adoptarea a fost urgentată pentru ca reprezentaţii mănăstirilor să nu aibă timp să provoace prea mare vâlvă internaţională. La 25 decembrie 1863 este prezentat în Adunare proiectul legii secularizării averilor mănăstireşti şi este adoptat cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi doar trei împotrivă. Prin această lege au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstireşti din România. Aproape un sfert din suprafaţa arabilă a ţării revenea în proprietatea statului. „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”., se prevedea în legea din 25 decembrie 1863.

Ruşii şi turcii prietenii Bisericii, la jumătatea secolului al XIX lea

Şi prin secularizarea averilor mănăstireşti,marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit. După adoptarea legii în ţară a urmat războiul diplomatic pentru recunoaşterea ei. Şi asta în condiţiile în care Rusia şi Imperiul Otoman au contestat puternic această lege. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, preciza Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”. Mai mult decât atât era cunoscut faptul că Imperiul ţarist se erija în promotorul pan-ortodoxiei, evident cu interese expansioniste. Otomanii ţineau partea Bisericii fiindcă era o sursă de venit atât pentru oficialii statului dar şi pentru Înalta Poartă în general. Totodată tendineţele de modernizare ale statului român şi o dorinţă tot mai mare de a merge pe drumul independenţei îi îngrijora pe oficiali otomani.

La rândul său ambasadorul Angliei la Constantinopol a atacat vehement această lege. Şi nu fiindcă ar fi fost un fan al mănăstirilor greceşti sau româneşti ci pur şi simplu fiindcă avea o amantă de origine grecească, se vede destul de credincioasă. În cele din urmă după negocieri intense duse timp de trei ani şi cu implicarea unor personalităţi precum Costache Negri, s-a rezolvat şi problema secularizării averilor mănăstireşti. Evident în favoarea Principatelor Române şi a lui Cuza, susţinuţi de Franţa. La început pentru a potoli apele, guvernul românesc a încercat din nou să-i mituiască pe călugării greci, ajungându-se la despăgubiri de 82 de milioane de lei. Grecii au tot refuzat, la fel şi reprezentanţii Bisericii din Principate sperând fie la un câştig mai mare, fie la o rezolvare pozitivă prin intervenţia Marilor Puteri garante. Până la urmă, legea secularizării averilor mănăstireşti a fost acceptată internaţional iar călugării greci nu s-au mai ales cu nimic.